Hebronul suntem noi
Hebronul este o așezare la înălțime, este cetatea din Canaan aflată la cea mai ridicată elevație, 927 m deasupra nivelului Mării Mediterane, numele ei semnifică legământ și trecătoare.
Hebronul s-a remarcat pe paginile Scripturii ca locul unde Avraam a construit piatră peste piatră, respectiv promisiune peste promisiune, un altar Domnului, care comemora vorbirea lui Dumnezeu că nu doar Hebronul, ci toată țara va fi a lui Avraam și a urmașilor săi (Gen 13:18).
Apoi Hebronul devine cetate de îngropare, căci aici Avraam se desparte de preaiubita lui, Sara. Acesta devine locul unde aproape toți patriarhii și soțiile lor și-au sfârșit alergarea pe partea aceasta de cer (Gen 23:2).
Hebronul locuit de uriași reprezintă motivul pentru care poporul ieșit din robie nu pășește în propria-i moștenire. Hebronul este un coșmar pentru popor, dar un vis împlinit pentru Caleb, care la optzeci și cinci de ani cucerește cetatea uriașilor, deoarece Caleb era însuflețit de un alt duh. Astfel Caleb transformă o cetate de poticnire, într-o cetate a biruinței Domnului (Ios 14:14).
Vedem apoi că Hebronul devine cetate leviticală, în care cei unși în slujba Domnului pot locui, așa cum El a promis (Ios 21:11). La împărțirea țării singura seminție care nu primește un teritoriu propriu este seminția lui Levi, ei au primit cetăți printre celelalte seminții, ca să poată spune ca părintele lor, Avraam: Nimic pentru mine (Gen 14:23) căci Domnul este răsplata mea cea foarte mare (Gen 15:1), moștenirea lor fiind Dumnezeu Însuși.
Hebronul este ales să devină cetate de scăpare pentru cei care din greșeală au comis crimă. Acești oameni puteau să se adăpostească în cetatea de scăpare pentru ca răzbunătorul sângelui să nu le ia viața până în momentul când Marele Preot murea (Ios 21:13).
În final regăsim Hebronul ca și cetate de scaun pentru David, care a domnit primii 7 ani și jumătate aici peste o seminție, până la vremea când David avea să domnească peste întreg Israelul (2 Sam 5:3, 2 Sam 2:11).
În mod paradigmatic Hebronul suntem noi, o cetate așezată pe un munte. Iar traseul acestei cetăți devine traseul fiecăruia dintre noi înspre Canaanul Ceresc. Cei care încheie legământ cu Domnul sunt chemați să treacă prin toate stadiile Hebronului: altar, cetate de îngropare, cetate de biruință, cetate leviticală, cetate de scăpare și cetate de scaun (Mat 5:14).
După ce Îl aleg pe El să-mi fie Domn și Călăuză, îmi pun viața pe altar, ca să devină o jertfă vie, care să ardă neîncetat, și eu însumi devin un altar construit din pietre de aducere aminte care rostesc fără cuvinte promisiunile mărețe ale lui Dumnezeu (Rom 12:1).
Calea spre aceste promisiuni este lepădarea preaiubitului meu sine, îngroparea unui mod de viață independent de Dumnezeu. În măsura în care aleg să mor față de mine, mă deschid tot mai mult spre viața binecuvântată de El. Însă binecuvântarea îmbracă haine de înmormântare, viața se naște din moarte, rodirea vine din vindecare.
În drum spre Canaanul ceresc avem de cucerit propriul Canaan, proprii uriași, care nu mai au stăpânire în noi, căci nu mai suntem însuflețiți de sine, ci de un sine înnoit de un alt duh. Cetatea groazei de uriași devine cetatea biruinței, căci îngroparea fricii dă naștere victoriei.
Leviții erau unși în slujba Domnului, ungerea se făcea individual și viza lucrarea lor. Odată ajunși în cetatea leviticală putem spune că am pășit în chemarea noastră.
În viziunea lui Dumnezeu, chemarea personală are mereu un rol comunitar, căci cetatea leviticală devine cetate de scăpare pentru alții. Deși îmbracă nuanțe diferite, chemarea fiecăruia dintre noi este o invitație pentru alții să pășească în cetatea de scăpare care este Isus Cristos. Marele Nostru preot a murit pentru ca noi să putem rămâne permanent în cetatea de scăpare, nu din frică, căci Mielul a luat crima mea asupra Lui, ci din dragoste de El.
Toți avem o chemare excepțională peste viețile noastre, am fost chemați la domnie împreună cu Isus, aici și acolo. David a domnit o vreme la Hebron peste o seminție, ca mai apoi să domnească peste întreaga împărăție. Noi învățăm aici domnia pentru o vreme ca să putem administra acolo moștenirea Tatălui nostru pentru veșnicie. Doar că pentru aici, domnia nu este confort și slavă, ci slujire și luptă. Cel mai mare va sluji celui mai mic, căci domnia nu este peste oameni, ci peste sine, peste fire, peste uriași ca să putem sluji oamenii cu o iubire ca iubirea lui Dumnezeu.
După ce am încheiat legământ cu Răscumpărătorul începe aventura trecerii prin stadiile devenirii, iar alegerea este a noastră, ne putem opri la oricare din cetățile de pe drum, sau putem lua în fiecare zi, în intimitate cu El, în toată plinătatea harul și darul neprihănirii ca să domnim în viață prin Isus Cristos (Rom 5:17). Acest proces al desăvârșirii nu este liniar, ci este unul ciclic, care crește în spirală înspre modelul nostru, până ajungem la înălțimea staturii plinătății lui Cristos, un proces intim între mine și Isus, însă care se materializează în comunitate (Ef 4:13).
Poate te găsești din nou în cetatea de îngopare, sau poate te bucuri în cetatea de biruință, indiferent unde suntem în acest proces Domnul vrea ca toți să ajungem în cetatea de domnie, în fiecare domeniu din viața noastră.
Tabloul Hebronului gravează povestea cetății într-o imagine care ne vorbește că ceea ce schimbă perspectiva cu privire la cetatea uriașilor este lumina. Unde curge lumina turnurile cetății devin mai calde, luminoase, îmbrăcate în aur.
Fiecare avem cetatea noastră de cucerit, însă unde nu avem lumina, perspectiva lui Dumnezeu, suntem îngroziți de zidurile ei, și de ce-i în spatele lor. Însă aceeași cetate, luminată de perspectiva Lui, devine ceva de dorit, ceva care merită efortul nostru. Isus, Lumina Lumii, aduce perspectiva cerului în inima noastră, dar aduce și puterea cerului în bătălia noastră ca să biruim.
Noi suntem lumina lumii, o cetate așezată pe un munte care nu poate să rămână ascunsă (Mat 5:14) 
Hebronul - cetate de îngropare
Hebronul - Cetatea leviticală
Hebronul - Cetatea de scăpare
Hebronul - Cetatea de domnie
Comentarii
Trimiteți un comentariu