Și de atunci copacii...

La logodna noastră atât Nati, cât și eu am avut câteva cuvinte pe care ni le-am adresat unul altuia, ca și un fel de preludiu al promisiunii care urma să vină...iar ca și simbol eu am ales copacul, din două motive: deoarece undeva în pădurea Hoia există un copac al nostru, încărcat de amintiri și experiențe memorabile. Al doilea motiv este constituit din faptul că aveam încă în minte gustul proaspăt al unui vernisaj al lui Iurie Cojocaru la care am avut onoarea să particip, unde mi-am delectat privirea în ai săi arbori, iar privirea mi s-a oprit la unul dintre ei... (povestea acelui tablou o voi spune într-un alt articol).
Am găsit ciorna de pe care i-am citit acum 8 ani lui Nati, următoarele cuvinte:

”Natanael, îmi imaginez acea primă zi după cădere: Adam și Eva erau izgoniți din grădina Edenului, care tremura, tumulta, clocotea de zumzet și neliniște, ceva nu era în regulă, ceva lipsea: cântecul Evei, vocea gravă a lui Adam?...nu, altceva...ceva mai mult...ceva era schimbat...ca și cum...
- Nu, nu se poate!...cerul era acum prea sus, prea departe ca să-l mai atingi, ca să-l vezi, ca să-i simți mirosul. 
Lipsea susurul sfânt al prezenței Lui în grădină...și grădina simțea asta!
Neliniștea aceasta a grădinii s-a transformat în groază, așa că, la fel ca un singur om, tot ce înseamnă grădina Edenului s-a strâns ca să vadă ce e de făcut.
Iarba nu mai dorea să străpungă crusta dură a pământului, florile nu mai aveau nici o motivație să-și etaleze frumusețea, zorii nu se mai grăbeau să vină, viețuitoarele nu mai fugeau, apele râului s-au oprit din curgerea lor jucăușa ...era liniște!...dar nu acea liniște care îți dă pacea, care-i parte din componența păcii, ci era o liniște apăsătoare, dureroasă. Natura a stat în loc, deoarece Creatorul i-a părăsit și totul și-a pierdut din strălucire...
Până când și-au dat seama că trebuie să delege pe cineva să vorbească cu El, să-L cheme înapoi, să-I ceară iertare că n-au făcut nimic să oprească păcatul celor doi.
Și-au dat seama că pentru a vorbi cu El trebuie să ajungă pînă la cer, care acum părea așa de sus...așa că i-au dat unuia dintre ei această sarcină.
Și de atunci copacii continuă să crească și să crească, în efortul lor nesfârșit de a vorbi cu cerul.

Copacul rămâne un simbol suspendat între pământ și cer, eliberat de subteran, dar incapabil să atingă cerul...care adoarme în fiecare seară cu picioarele în țărână și visează să atingă cu buricul funzelor cerul.
Nu știu dacă copacilor le e dat să înțeleagă vreodată că oricât de mult se vor înălța nu vor atinge niciodată cerul...doar dacă Cerul Însuși se va pogorî înspre ei.
Nati, Inelul este cunoscut ca un simbol al perfecțiunii. Inelul din lemn de copac pe care ți-l ofer astăzi, se referă la o stare de imperfecțiune.
Noi, suntem doi oameni imperfecți, care visează la o relație perfectă, înțelegând că străduindu-ne prin noi înșine vom atinge cu siguranță înălțimi, dar niciodată Cerul. Am aflat împreună că există o singură metodă pentru asta: să înveți să lași Cerul să se pogoare în tine, să picure puțin câte puțin din consistența Lui in tine...
Eu îmi doresc ca în viața care ne stă înainte să fiu cea care îți va păstra sufletul deschis înspre ploaia de Cer care ne așteaptă!”

Am pus o poză cu noi si copacul nostru cu ceva vreme înainte de logodnă, tabloul de care mi s-a lipit inima la acel vernisaj memorabil a lui Iurie Cojocaru si citatul lui Tagore care a inspirat eseul:
Copacii sunt efortul nesfârșit al Pământului de a vorbi cu cerul.