Amintiri de la atelier (2002)

Imi amintesc in mare detaliu zilele de vineri din acel an, caci treceau la fel. Ma trezeam mereu prea tarziu, mancam in fuga micul-dejun pregatit cu mare dragoste de mama, sorbeam doua guri din cafeaua cu mult lapte facuta de tata si fugeam in statia de troleu, stiind ca va fi din nou prea aglomerat si imi promiteam ca maine ma voi trezi mai devreme...(nu s-a intamplat niciodata insa ). Iar la ultimele ore imi pierdeam rabdarea si incepeam sa ma uit la ceas obsesiv sa vad cand se suna, caci dupa scoala mergeam la Iurie la ore de desen, iar apoi la grupa in Manastur unde ma intalneam cu prietenii mei.

In sfarsit dupa ce ultima ora se scurgea mai greu decat toate orele de vineri la un loc, se suna de iesire, o salutam pe Adina, colega mea de banca, si fugeam la atelier. Imi luam un corn si un lapte cu ciocolata de la Napolact, si daca aveam mare noroc nu ma murdaream cand il deschideam.

Cand ajungeam la atelier, Iurie era deja acolo, picta...era liniste, insa nu o liniste stearpa, ci una plina de pace si de energie creatoare...o liniste melodioasa. Uneori Iurie punea muzica clasica in surdina in timp ce lucram...de multe ori confundam muzica cu linistea...

Mi-l amintesc pe Iurie calm, linistit, plin de pace, parca nimic nu l-ar fi putut scoate din acea stare de perfect echilibru emotional.

Eram in clasa a opta pe atunci, urma examenul de capacitate, decizia la ce liceu sa aplic si multe alte procese cognitive care obosesc un adolescent. Ei bine, eu nu eram obosita caci ”orele de desen” la atelier erau pentru mine ”ore de terapie”, caci la intrarea pe acea usa, in acel drag atelier lasam toate grijile, intrebarile, deciziile, aparentele...in fata hartiei sau a panzei eram eu insami, golita de orice factor de stres, insa imbogatita de acel timp roditor petrecut cu mine insami.

Atelierul era ticsit cu lucrari de-ale lui Iurie, erau peste tot: pe jos, pe perete, sprijinite de pereti, ai zice ca era haos, insa mie imi placea, era un haos creator, facea parte din farmecul venirii la atelier. Uneori ma pierdeam in unul din tablouri, odata m-am pierdut in Venetia. Venetiile lui Iurie aveau ceva fascinant si misterios in ele, ceva ce doar ochiul unui artist putea surprinde.

Niciodata nu l-am inteles pe Iurie cand spunea ca atelierul lui e prea mic, caci mie mi se parea un spatiu vast, infinit, mereu mai scotea cate un tablou dosit pe care nu-l vazusem pana atunci. Cred ca spatiul mi se parea supradimensionat din pricina lumii noi pe care fiecare panza o deschidea...si toate aceste lumi formau un univers care transcendea acel atelier.

Ii multumesc lui Dumnezeu ca in acea perioada dificila, am avut pe langa familie, grupa si ”terapia de la atelier”.

Ii multumesc tatalui meu ca a vorbit cu Iurie sa ma primeasca la ore de desen si lui Iurie ca a avut atata rabdare si ingaduinta cu mine, primindu-ma in spatiul sau creator.
Ii multumesc lui Marius Abrudan si celorlati lideri care au facut grupa posibila si atat de placuta.

Va multumesc prietenilor ca intr-un fel sau altul interactiunea cu fecare dintre voi m-a modelat, m-a impactat si m-a transformat!